Duminică dimineața veni cu ploaie măruntă și cu Mara.

O aduse Silvia la nouă fix, cum se înțeleseseră, și Andrei o văzu urcând scările cu ghiozdănelul ei roz în spate — un ghiozdan prea mare pentru ea, plin cu jucării pe care le alegea singură și pe care nu le putea lăsa nici la el, nici la mama ei, ca și cum ar fi vrut să fie pregătită oriunde. Andrei se aplecă să o ia în brațe și simți mirosul ei — șampon de copii și ceva dulce, poate biscuiți mâncați în mașină — și pentru câteva secunde nu mai gândi nimic.

— Tată, facem clătite?

— Facem, zise el. Câte vrei.

Silvia nu intră. Îi aruncă o privire scurtă, neutră, felul în care oamenii se uită la ușile pe care știu că nu le vor mai deschide, și plecă. Andrei nu o opri.

Clătitele ieșiră strâmbe — Mara insistase să toarne ea aluatul — și mâncară amândoi în tăcere, cu muzica de desene animate venind din tabletă. La un moment dat fetița ridică ochii și îl privi cu seriozitatea aceea care îl dezarma de fiecare dată.

— Tată, ești trist?

— Nu, spuse el. Mă gândesc.

— La ce?

— La clătite, zise el, și ea râse și, pentru o clipă, fu bine.

Dar după-amiaza, când Mara adormi cu capul pe pernița ei cu ursuleți, Andrei rămase în bucătărie cu ceașca de cafea și cu întrebarea aceea care nu-l slăbise de sâmbătă: „pentru ce, mai exact?" Propunerea de coordonare atârna undeva deasupra lui ca un tavan coborât. Nu era vorba de frică de eșec — știa că poate duce proiectul. Era altceva, ceva mai greu de numit: o bănuială că, dacă accepta, accepta și versiunea despre pe care o construise pentru alții, nu pentru sine. „Omul care rezolvă." Și dacă rezolva și asta, cine mai rămânea?

Deschise laptopul fără un scop anume — voia poate să verifice mailul, poate să nu facă nimic. Dar rămase cu cursorul pe fereastra platformei, deschisă de joi, de când completase ultimele răspunsuri la profilul de valori. Nu citise încă ce ieșise. Îl amânase, cum amâni o scrisoare despre care bănuiai că îți schimbă ceva.

O deschise acum.

Nu era o listă de calități admirabile, nu era genul acela de feedback care te face să te simți bine o oră. Era mai degrabă o oglindă pusă la unghi ciudat — îl arăta dintr-o parte pe care nu o vedea singur. Că valoarea lui centrală nu era competența, ci continuitatea — nevoia ca lucrurile să reziste, să nu se rupă, să rămână întregi. Că de aceea rezolva problemele altora: nu din generozitate, ci din groaza de a vedea ceva prăbușindu-se. Și că același mecanism îl făcea să accepte paltonul pe care nu-l ceruse, de fiecare dată.

Stătu mult cu asta.

Nu era o concluzie confortabilă. Dar era a lui.

Când Mara se trezi și veni bosumflată la el cu părul vâlvoi, el o luă pe genunchi și o lăsă să se trezească în ritmul ei, fără să o grăbească, fără să umple tăcerea cu vorbe. Și pentru prima dată în mult timp nu simți că face ceva corect — simți doar că face ceva al lui.

Luni dimineața urma să sune la firmă. Nu știa încă ce va spune. Dar știa, pentru prima dată, că răspunsul nu va fi cel mai comod.