Capitolul 1 — Crisalida

Cafeaua se răcea pe pervaz și Andrei nu o băuse nici pe jumătate.

Jos, în curtea interioară, un bărbat mai în vârstă strângea frunze uscate cu o greblă, mișcând-o cu răbdarea aceea a oamenilor care știu că frunzele vor mai cădea și mâine, și poimâine, și că asta nu schimbă nimic din ceea ce fac acum. Andrei îl privi câteva minute bune fără să gândească la nimic anume — sau poate gândind la prea multe lucruri deodată, ceea ce era, practic, același lucru.

Joi seara, Mara îl întrebase de ce patul din camera mare e „atât de gol". Spusese asta cu glasul ei de patru ani, fără intenție, cum spun copiii adevărurile pe care adulții le ocolesc cu ani de antrenament. El îi răspunsese că e mai mult loc să se rostogolească, și ea râsese și se rostogolise și totul fusese bine — dar cuvintele rămăseseră. „Atât de gol." Le auzea și acum, în dimineața asta de sâmbătă, cu cafeaua rece și bărbatul cu grebla în curte.

De câteva luni, Radu — colegul lui, tipul care pune muzică prea tare în birou și comandă pizza pentru toată echipa când termină un proiect — îi tot spunea că există o platformă, ceva cu care lucrase el însuși după ce renunțase la un job bun și nu știuse ce să facă mai departe. „Nu e terapie, nu e curs, e altceva", zicea Radu, și Andrei dădea din cap politicos și schimba vorba. Nu era genul. Nu știa, de altfel, ce gen era — și tocmai asta era problema.

Dimineața aceea, după ce Mara plecă cu mama ei și apartamentul redeveni al lui, adică al nimănui, Andrei se așeză la masă cu laptopul deschis fără niciun plan clar. Căutase inițial ceva legat de un proiect, un normativ tehnic, dar degetele îl duseseră altundeva — la linkul pe care Radu i-l trimisese acum două săptămâni și pe care îl lăsase deschis în browser ca pe o carte întoarsă cu fața în jos. „JobGrade." Dădu click fără să se aștepte la ceva anume.

Primele întrebări nu erau despre job. Erau despre el. Ce îi dă energie. Unde simte că timpul trece altfel. Ce face când nu-l vede nimeni și nu trebuie să fie util nimănui. Stătu cu cursorul nemișcat deasupra primului câmp mai mult decât ar fi vrut să recunoască. „Ce fac când nu trebuie să fiu util nimănui?" „Stau pe pervaz și mă uit la o curte", gândi. Asta era tot.

Răspunse totuși. Rar, la început, cu propoziții scurte, de om care nu e obișnuit să vorbească despre sine fără un scop tehnic. Dar platforma nu grăbea nimic. Întrebările veneau pe rând, ca niște ușițe, și nu-l sileau să intre — îl lăsau să se uite înăuntru. Undeva, la un moment dat, apăru ceva despre situațiile în care se simțise viu în ultimii doi ani — nu fericit, nu împlinit, ci pur și simplu „prezent". Andrei scrise, după o pauză lungă: „Când explic ceva complicat și omul din fața mea înțelege. Când văd că ceva funcționează și știu de ce funcționează."

Citi ce scrisese. Era mai mult decât se așteptase.

Nu era o revelație. Nu se schimbase nimic în apartament — cafeaua era tot rece, patul din camera mare era tot gol. Dar era prima dată de mult timp când răspunsese la o întrebare despre sine fără să mintă din politețe sau din grabă.

Închise laptopul și rămase cu gândul la acel răspuns. „Când ceva funcționează și știu de ce funcționează." Și se întrebă, aproape fără să vrea, dacă asta se aplica și la oameni — și dacă da, de ce nu știuse niciodată de ce funcționase sau nu relația cu Elena.

Deschise laptopul din nou. Erau mai multe întrebări.