Vineri seara, Andrei rămase singur cu un caiet.
Nu știa de unde scosese caietul — era unul din ăla cu copertă neagră, de birou, pe care-l cumpărase cu ani în urmă pentru notițe de șantier și în care nu scrisese niciodată nimic personal. Îl găsi într-un sertar, sub niște chitanțe și un cablu de telefon pentru un model pe care nu-l mai avea. Îl puse pe masă. Stătu cu el față în față vreo zece minute, cu cafeaua răcindu-se lângă.
Joi, Mara îi spusese ceva care nu-i ieșea din cap.
Stătuseră în parc până se întunecase, ea pe leagăn, el împingând ritmic, și la un moment dat fata se răsucise să-l privească — cu acea seriozitate de patru ani care taie mai adânc decât orice argument de adult — și-l întrebase: „Tată, tu ce construiești?"
Andrei înțelesese că ea se referise la groapa de nisip din parc, la un turn pe care doi băieți mai mari îl ridicau din lemne. Dar nu mai putuse să răspundă imediat. Stătuse o secundă prea lungă.
— Conducte, zise el în cele din urmă. Tată construiește ca apa caldă să ajungă la oameni acasă.
Mara chibzuise.
— Și ție îți place?
El o împinsese din nou pe leagăn și schimbase vorba. Dar întrebarea rămase.
Deschise caietul și scrise în vârf, cu litere mari, ca și cum ar fi notat un titlu de proiect: „Ce construiesc eu?"
Dedesubt, nimic. Pix în mână, pagina albă. Obișnuia să rezolve problemele altora cu o viteză pe care o lua drept competență; acum, cu problema lui pe foaie, nu știa de unde să înceapă.
De câteva săptămâni revenea, seară de seară, la secțiunea din platformă pe care o amânase cel mai mult — nu pentru că n-o înțelegea, ci pentru că îl punea față în față cu o întrebare pe care o știa, dar nu și-o pusese niciodată cu voce tare: dacă ce știe să facă ar putea deveni ceva al lui, cum ar arăta asta? Platforma nu-i dădea răspunsuri; îi dădea un cadru în care să-și ordoneze ce știa deja. Și ce știa era mai mult decât credea.
Scrisese deja, în sesiunile anterioare, că are zece ani de instalații, că a rezolvat de unul singur situații pe care alții le escaladau săptămâni, că știe să citească un proiect și să vadă unde va ceda înainte să cedeze. Acum platforma îl întreba, simplu: „există un gol pe care tu l-ai putea umple, pentru cineva?"
Andrei scrise în caiet, fără să se gândească prea mult:
„Firmele mici de construcții nu-și permit un inginer de instalații cu normă întreagă. Și greșesc tocmai acolo."
Stătu cu fraza. O citi de două ori. Nu era o idee nouă — o știa de ani de zile, o văzuse cu ochii lui pe șantiere unde nimeni nu verificase nimic până când ceva crăpase. Dar o știuse ca pe o observație, nu ca pe un punct de plecare.
Deschise laptopul și continuă în platformă — nu pentru că i se ceruse, ci pentru că acum caietul și ecranul vorbeau același limbaj. Începu să contureze: ce ar putea oferi, cui, în ce formă. Nu un plan de afaceri. O schiță. Un prim gând cu coloană vertebrală.
Nu termină în seara aceea. Dar lăsă caietul deschis pe masă — ceva ce nu mai făcuse de mult.
Sâmbătă dimineața, Mara veni cu ghiozdănelul roz și cu o întrebare nouă, înainte să scoată geaca:
— Tată, te-ai gândit?
El știa că ea uitase complet de ce vorbiseră joi. Copiii întreabă și trec mai departe, ușor.
— M-am gândit, zise el.
Și era adevărat.