Sâmbăta se scursese fără să lase urme. Andrei spălase vasele de două ori — o dată de nevoie, o dată fiindcă nu știa ce altceva să facă — și acum stătea la masa din bucătărie cu un dosar deschis în față, plin cu schițe de instalații pentru un bloc din Florești. Trebuia să verifice niște calcule de presiune, dar ochii îi alunecau de pe cifre.

Colegul lui, Radu, îi trimisese mai devreme un mesaj în care îl felicita că fusese propus pentru coordonarea unui proiect nou — un complex rezidențial, ceva mai mare decât ce lucrase până atunci. „Tu ești omul potrivit, frate, toată lumea știe asta." Andrei citise mesajul de trei ori și de fiecare dată simțise același lucru ciudat: nu bucurie, ci o oboseală surdă, ca și cum cineva i-ar fi pus pe umeri un palton pe care nu-l ceruse.

„Omul potrivit." Dar pentru ce, mai exact?

Asta era întrebarea care-l rodea de luni de zile, fără să prindă formă clară. Știa să rezolve probleme. Știa să citească un plan, să vadă unde va ceda un sistem înainte să cedeze, să liniștească un client nervos cu trei propoziții. Dar dacă cineva l-ar fi întrebat — „tu ce vrei să fii, nu ce ești" — ar fi tăcut ca un om prins fără bilet.

Se ridică, își turnă un pahar cu apă și rămase în picioare lângă chiuvetă. Își aminti că săptămâna trecută, dintr-un impuls pe care nu și-l explicase nici atunci, completase niște chestionare pe platforma aceea — JobGrade, o găsise printr-un link trimis de un fost coleg care schimbase domeniul și părea, ciudat, mai liniștit. Nu o deschisese cu speranțe mari. O deschisese cum deschizi un sertar vechi: nu știi ce găsești, dar știi că acolo e ceva ce ai lăsat.

Acum, cu paharul în mână, se întoarse la laptop și intră în secțiunea în care platforma îi arăta cum se raportează la ceilalți — colegi, echipă, autoritate, conflict. Nu era un test de personalitate cu zodii și culori. Era mai degrabă ca o oglindă cu mai multe fețe: îl întreba cum se comportă când lucrurile merg prost, ce face când nu e de acord, cum îi afectează pe alții deciziile lui. Răspunsese sincer, sau cel puțin cât de sincer poți fi când nu te supraveghează nimeni.

Ce citea acum îl făcu să stea drept pe scaun.

Nu că descoperea ceva nou, ci că vedea scris, ordonat, ceva ce știuse vag și împrăștiat. Că în situații de presiune devine un punct de stabilitate pentru oamenii din jur — nu prin autoritate, ci prin calm. Că are o capacitate neobișnuită de a detecta ce lipsește dintr-un sistem înainte ca lipsa să devină criză. Că în relații tinde să rezolve în locul celuilalt în loc să întrebe ce vrea celălalt.

Ultima parte îl opri.

„În relații tinde să rezolve în locul celuilalt în loc să întrebe ce vrea celălalt."

Stătea și privea propoziția ca pe un obiect găsit pe jos — nu știa de cât timp era acolo, dar recunoștea că e al lui. Își aminti de Ioana, de anii în care el „aranjase" lucruri — vacanțe, mutări, discuții cu familia ei — și ea tăcuse, și el crezuse că tăcerea înseamnă mulțumire. Și de joi seara, de Mara întrebând de ce patul e atât de gol și de el care îi dăduse un răspuns hazliu în loc să simtă ce simțea cu adevărat.

Rezolva. Mereu rezolva. Dar nu întreba.

Afară începuse să plouă mărunt, acel fel de ploaie de octombrie care nu se hotărăște. Andrei închise dosarul cu schițele din Florești și rămase cu mâinile pe masă, privindu-le ca și cum le-ar vedea prima oară — mâinile unui om care știe să construiască sisteme și n-a știut niciodată să întrebe ce sistem vrea celălalt.

Proiectul din Florești putea să aștepte până luni.

Dar era ceva în continuarea aceea din platformă — o secțiune pe care n-o atinsese încă, despre cum arată rolurile în care resursele lui chiar contează — și simți, pentru prima oară de mult, o curiozitate care nu semăna cu anxietatea.

Semăna cu ceva mai vechi. Cu pofta.